Daca vantul nu ar avea o asa mare putere, as putea jura ca sufletul mi-a parasit corpul si acum leviteaza undeva in marele meu Univers. Stau cu ochii inchisi, stransi, cu genele adormite si umezite de picaturile reci de ploaie. Probabil sunt o aparenta stranie, o tanara pierduta intr-o lume grabita, nebuneasca si aproape mortala.
Incerc sa renunt la imaginile pe care creierul meu le poate primi si sa ma folosesc de celelalte simturi pentru a-mi hrani sufletul cu viata. Sunt absolut constienta ca actiunile mele imi pot aduce in orice moment un eveniment neplacut, ba chiar mai mult, fatal. Dar acum, acum cand merg pe o sosea a imprevizibilului, cand ceilalti tovarasi de drum gonesc in jurul meu grabiti catre o destinatie fixa. pregatiti sa ma nimiceasca, poate nu din rautate dar dintr-o necesitate de a supravietui, acum totul are sens.
In momentule aceastea in care secundele zboara pe langa urechile mele asemenea unor gloante rapide, in care inima imi arunca sangele prin vene cu o viteza pe care o simt in tot trupul meu, acum, in aceste momente de nebunie, eu traiesc!
Si e atata de frumos sa simti ca traiesti!
RăspundețiȘtergereViaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său Ideal: ne putem înţelege unul pe altul, dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.
RăspundețiȘtergereNu cred ca ne putem intelege unul pe celalalt deoarece suntem mult prea diferiti.Sigur ca ne putem explica, insa nu avem garantia ca celalalt ne va auzi.
Ștergere