"Ana, asculta!"
Cu spatele pe iarba deasa, de un verde natural si ametitor, imi odihnesc atat trupul cat si sufletul. Ochii mei privesc catre un cer pe care l-am considerat din totdeauna ca fiind al meu. O proprietate nerecunoscuta si totusi impartita cu alte 7 miliarde de suflari omenesti.
"Asculta!"
In adierea usoara a vantului, ma las purtata catre necunoscut. Stiu ca poate deveni in orice moment de o agresivitate nimicitoare, tiranica. Stiu ca ma poate azvarli in cele mai adanci prapastii, imi poate rupe fiecare os din trupul meu pana obtine cele mai mici farame. Sunt constienta ca depind de el ca sa pot supravietui.Dar el, vantul, imi spune mereu povestea lui, a mea si a celor care vor sa asculte.
Incepe prin a-m sopti cald, calm si fermecator ca mai apoi sa-mi tulbere sufletul cu adevaruri pe care le stiam, dar nu voiam sub nicio forma sa le aud. Simt cum ma ridica de la pamant ca mai apoi sa ma arunce brutal, sa ma zdrobeasca, sa-mi crucifice sufletul. Si reuseste toate aceste lucruri prin adevarul care-mi ajunge in urechi, in creier. Si odata ajuns acolo, incepe sa lucreze la crunta mea nebunie.
"Ana, asculta!"
